Pe cont propriu > Timp de gândire
În toată cariera mea didactică am predat în două școli unde am găsit această vâscozitate care lega colectivul. Am văzut frica plutind în aer în ambele.
Povestea Violetei
În toată cariera mea didactică am predat în două școli unde am găsit această vâscozitate care lega colectivul. În una am stat mai puțin, în cealaltă încă sunt. Am văzut frica plutind în aer în ambele.
La început nu am știut că este hărțuire, credeam că așa trebuie să îmi fac treaba pentru că toți colegii mei treceau prin asta. Nimeni nu pronunța cuvântul „hărțuire” și discuțiile pe la colțuri erau pe fugă și cu urechile ciulite. În primii cinci ani am trăit cu sentimentul că trebuie să fac mai mult în fiecare zi, iar atunci când nu mai puteam, mi se amintea că nu fac suficient.
Îmi făcusem un grup de colege tinere ca și mine cu care munceam zi și noapte. Da, mai ales noaptea făceam ceea ce aveam nevoie pentru mine la școală, că ziua ne alergau ca pe mașini. Eram tinere, ne ajuta corpul și mintea și refuzam să vedem realitatea, agățându-ne de satisfacțiile pe care le aveam împreună cu elevii.
Nu știu când s-a produs declicul. Îmi tot vine în minte o scenă în care un coleg dizident stătea izolat într-o cancelarie mare, iar noi alături de director umpleam restul spațiului. Nimeni nu vorbea cu acest coleg în prezența directorului. Nimeni nu l-a mai salutat pe acel coleg. Am simțit cum mi s-a schimbat lumea și m-a cuprins o frică imensă de a nu fi în locul colegului. Orice, doar să nu fiu tratată așa.
Făceam ceea ce făceam și înainte și sufeream pentru că vedeam realitatea: cine zicea că directorul îi era cel mai bun prieten. Nimeni nu îl refuza. Era evitat. Cine punea întrebări, îl îmbolnăvea.
Am înțeles că este hărțuire când între patru ochi mă ridica în slăvi ca să mă convingă să accept vreun proiect, după care mă cobora de pe piedestal cu amenințări, critică și șantaj. După câteva zile în care nu știai ce te așteaptă, zâmbea de față cu toată cancelaria de parcă totul a fost doar un coșmar. Dar nu asta era problema. Problema era că mă folosea să își îndeplinească obiective dintr-o agendă personală, eu mă supuneam, făceam ce mi se cerea, dar le făceam cum puteam eu, cu resursele mele. Apoi se dezlănțuia iadul.
Iadul era la pătrat dacă nu îi răspundeai la telefon în timpul orelor.
În cel mai bun caz începea cu „Credeam că ești profesor”, în cel mai rău te acuza de lucruri pe care le gândeai pentru că nu aveai voie să gândești decât ca el. Tremuram de fiecare dată când mă îndreptam spre cabinet. Chiar și după zece ani mă îngrozea ideea că poate să mă ostracizeze așa cum făcuse cu alții înaintea mea. Atunci nu puteam să trăiesc printre oameni și să nu pot vorbi cu ei.
Acum când scriu aceste rânduri plâng de mila acestei profesoare care manevra managementul atâtor clase și care îngheța în fața unui abuzator și a ideii că ar putea fi izgonită din trib. Am început să refuz anumite responsabilități pretextând motive personale inventate de mine. Nu mi-a vorbit câteva zile, după care a răspândit un zvon despre mine pe care l-au preluat mulți dintre colegi. Am supraviețuit.
Un caz real de hărțuire la locul de muncă, în mediul educațional românesc Hacking Work
Când ești profesor și simți că școala te îmbolnăvește
📚Citește un prim inventar al persoanelor specializate în hărțuirea la locul de muncă, care s-au oferit să acorde sprijin celor care se află în astfel de situații și al resurselor aflate la dispoziția tuturor celor aflați în dificultate.
🎬 Urmărește documentarul The Assistant (2020) – o ficțiune inspirată din realitatea abuzului de putere în mediile profesionale. Arată cu luciditate cum tăcerea colectivă și frica devin complici ai agresorului. Un film greu, dar necesar pentru a înțelege cât de mult costă conformarea.
💡 Ascultă În mintea ta (Radio România Cultural). Este o serie moderată de psihologul clinician Ana Predescu care discută teme precum anxietatea, tiparele de personalitate, burnout-ul.
💬 Reflectează:
Dacă ai rămâne tu cu tine, ce ai recunoaște față de tine? Ce adevăr blând ți-ai spune?
De ce ai nevoie? Când ai cerut ajutor ultima dată? Unde consideri că greșești?
De prea mulți ani, sănătatea mintală în școli e tratată ca o materie opțională ori ca un trend care va trece. Ca și cum anxietatea elevilor, burnout-ul profesorilor sau traumele organizaționale din sistem ar putea fi ignorate la nesfârșit. De aceea am creat o petiție pe platforma Declic. La momentul în care scriu acest text, a adunat peste 500 de semnături. E foarte important pentru mine dacă ai putea să acorzi câteva minute acestei inițiative.
Reuniune de supraviețuire la 20 de ani
🎂În curând voi aniversa 20 de ani de când sunt profesor și am conștientizat că de la vârsta de 7 ani eu trăiesc în ritmul anului școlar. Mi-aș dori să mă conectez cu toți colegii mei care predau în sistemul public de 20 de ani și să-i descos. Cum e să ajungi aici, ce planuri ai, ce gânduri, ce ai câștigat și ce ai pierdut în toți anii ăștia? Ce mai vrei, ce nu mai vrei, ce visezi să mai faci? Cum e să fii TU la 20 de ani de când ai început să predai? Mai am un gând, recunosc, inspirat de Claudia Maria Udrescu, să creăm un canal de comunicare special cu noi, cei care am început să predăm acum 20 de ani, și să (ne) scriem chestii faine despre noi (varianta Cântarea României pentru profesori:)
Școli sensibile la traume
În cartea Building Trauma-Sensitive Schools. Your Guide to Creating Safe, Supporting Learning Environments for All Students, Jen Alexander susține că elevii traumatizați se află în fiecare clasă, în fiecare școală, în fiecare zi.
Timp de gândire
Când un elev are dificultăți în a-și modula comportamentul sau în a-și îndeplini sarcinile școlare care sunt deja la nivelul „potrivit” pentru el, timpul de gândire petrecut în apropierea unui îngrijitor sau a unui profesor poate fi o practică disciplinară logică și benefică, sensibilă la traume. Timpul de pauză, în care elevii sunt îndepărtați de ceilalți și lăsați singuri, poate fi un factor declanșator și poate deregla tinerii traumatizați. În schimb, aduceți elevul lângă voi și folosiți pauza ca o oportunitate de a vă reconecta cu copilul sau adolescentul. Apoi, ajutați-l să se regleze, după cum este necesar. Odată ce elevii sunt mai bine reglați, una dintre ideile mele verificate și dovedite este să le cer să-și concentreze gândirea asupra unui lucru specific în timpul pauzei. Acest lucru îi ajută pe tineri să evite să stea în locul de reflecție și să rumege cât de supărați sunt pentru ceea ce s-a întâmplat sau, mai ales, cât de rău sunteți voi cu ei. Adesea, elevii devin și mai dereglați când sunt lăsați singuri să gândească, ceea ce este evident că vrem să evităm. După ce elevii au timp să se gândească, educatorii le pot cere să împărtășească gândurile lor atunci când sunt pregătiți să o facă.
Cum arată acest lucru? O opțiune este să cereți unui elev să vină cu un plan de oprire și un plan de începere pe care le poate pune în aplicare imediat după timpul de gândire. Acest lucru înseamnă că copiii se gândesc la ce vor înceta să mai facă atunci când se vor alătura din nou colegilor lor și la ce vor începe să facă. Cele mai potrivite sunt expresiile „Voi înceta să fac...” și „Voi începe să fac...”. Acest plan poate fi scris sau verbal, în funcție de elev și de situație. Puteți ruga elevii să vă semnaleze nonverbal când au planul gata. Apoi, rugați-i să vi-l împărtășească, încurajându-i să-și pună planul în aplicare.
Deși educatorii pot folosi aceste planuri de începere și oprire într-un mod deschis, uneori poate fi mai util să ajutați un elev să-și contureze planul. Educatorii pot îndemna elevii să se gândească la ceva ce ar putea face diferit în viitor sau la ceva ce ar dori să facă acum pentru a îmbunătăți lucrurile pentru ei înșiși, pentru ceilalți sau pentru clasă.
Iată un exemplu de cum ar putea arăta acest lucru într-o clasă de școală primară: „Copile, văd că sentimentele tale devin din ce în ce mai intense pentru că îți dorești foarte mult să-ți impui voința în acest proiect. Vino cu mine și gândește-te cum ai putea să împarți puterea cu prietenii tăi.” Într-o clasă de liceu, ar putea suna mai degrabă astfel: „Îmi dau seama că nu te afli într-o stare optimă în acest moment. Preferi să stai aici cu asistentul tău și să faci câteva respirații profunde pentru a te ajuta să te calmezi sau preferi să mergem împreună la birou să-mi iau corespondența? ” Adaptați-vă instrucțiunile pentru elev din perspectiva dezvoltării, dar și în funcție de ceea ce trebuie să lucreze în acest moment pentru a avea mai mult succes. Din nou, reveniți la cele patru elemente esențiale ale școlilor sensibile la traume pentru a vă ajuta. De exemplu, gândiți-vă: „În acest moment, cu acest copil, trebuie să mă concentrez pe asigurarea siguranței, pe conectarea în relații, pe îmbunătățirea reglării sau pe învățarea ceva nou, fie că este vorba despre sine, despre ceilalți, despre relații sau despre conținut academic?”
Indiferent de modul în care abordați timpul de pauză, nu uitați că empatia față de cât de greu trebuie să fie pentru elev este adesea utilă; ați putea spune: „Trebuie să fie greu pentru tine să nu ai rândul în activitatea noastră în acest moment. Cel mai bine este să iei o pauză, pentru că vreau să poți exersa să aștepți cu răbdare rândul tău, astfel încât să nu mai pierzi ocazii. Mă ajuți să mut coșurile de reciclare în primă parte a pauzei tale? Când voi vedea că te-ai calmat și ești suficient de puternic pentru a sta cu răbdare puțin timp, te voi ajuta să te reîntorci în grupul tău.”
Educatorii pot oferi, de asemenea, sugestii despre ideile pe care alți copii le-ar putea avea pentru rezolvarea problemelor în situații similare, dacă elevul dorește ajutor. Cu toate acestea, nu împărtășiți idei decât dacă copilul sau adolescentul spune că dorește un astfel de ajutor. Acest lucru permite fiecărui elev să-și asume responsabilitatea de a decide dacă dorește sau nu ajutor. De asemenea, se evită o situație în care adulții s-ar putea simți frustrați când sugestiile lor sunt ignorate sau respinse, deoarece elevul nu era pregătit să le asculte de la bun început. Pentru un elev care spune: „Nu, nu vreau să aud ce ar putea face alți copii”, răspundeți cu ceva de genul: „Bine, anunță-mă dacă te răzgândești. Sunt aici să te ajut.”
Când tinerii generează propriile idei, este mai bine să nu le criticați, chiar dacă este evident că nu vor funcționa bine. De exemplu, dacă un elev împărtășește o idee despre care știți că probabil va înrăutăți lucrurile în loc să le îmbunătățească, evitați o luptă pentru putere și lăsați copilul sau adolescentul să experimenteze cum funcționează (sau nu funcționează) planul său. Ați putea spune: „Ai venit cu câteva idei. Vom vedea cum funcționează aceste idei pentru tine”.
Cartografiere
🔮Astăzi eu sunt liniștită și vin la întâlnirea din mini-podcastul Timp Drămuit cu o meditație inspirată din IFS (Sistemele Familiale Interne). Această meditație este un exercițiu introspectiv ghidat care propune explorarea relației dintre arhetipuri și Părțile interioare printr-un proces de cartografiere simbolică, ajutându-vă să înțelegeți mai profund dinamica internă a unei experiențe semnificative, precum un conflict sau o provocare personală. Audiție în tihnă și #timpdrămuit🌿😌
Criticul interior și Părțile care cred în el: Cum să te vezi, să te înțelegi și să te îmblânzești prin IFS (Sisteme Familiale Interne)
🫖Continui să explorez Sistemele Familiale Interne (IFS), o abordare inovatoare în psihoterapie care ne invită să recunoaștem și să interacționăm cu diversele sub/personalități sau Părți din universul psihicului interior. Aflu cum funcționează tiparele interne, cum mă influențează credințele și cum pot cultiva compasiunea față de toate Părțile interioare. #sistemefamilialeinterne
Școala în terapie
❤️Vă invit să reluați informația țesută în cele zece discuții cu profesori, psihoterapeuți și consilieri psihopedagogi pe tema traumei din școli și din educație. Am depănat povești despre trauma prezentă în cancelarie, despre schimbare, despre școala ca refugiu de siguranță, despre omnipotența profesorului, despre traumatizarea care împiedică dezvoltarea, despre copii sensibili la etichete, despre reguli care sunt făcute de cei care nu joacă, despre impostorii din educație, despre tsunami-ul de emoții al unui profesor debutant și despre cuvinte care disciplinează fără să rănească. #traumadineducație #traumadinşcoli #sănătatemintalășcoală
Într-o zi îți vei spune povestea despre cum ai reușit să treci prin ce ai trecut în școală și ea va deveni ghidul de supraviețuire al unui alt om.
🍵Așa zice Brene Brown, iar eu îmi propun să aduc în Pe cont propriu oameni, profesori și elevi, cu poveștile lor de reziliență. Caut profesori care au trecut printr-un proces de analiză personală. Caut elevi care au depășit sau care au trecut măcar parțial de experiența traumatică. Elevi cu care s-a lucrat și care au înțeles cum să meargă mai departe. Ajută-mă să ajung la ei.
🗽Eu mi-am scris povestea și am numit-o Tezaur de greșeli. Ghid de supraviețuire pentru profesori. #tezaurdegreșeli #sănătatemintală #profesori
Fragmente de Tezaur
#CE AȘ FACE LUÂND PASTILA DE PSIHO-EDUCAȚIE
#4 Aș începe un proces terapeutic cu un psihoterapeut pentru că odată conștientizat blocajul datorat perfecțiunii și hipercriticismului, se poate trece la (bifează-le pe cele care sunt o prioritate pentru tine):
fixarea de obiective, standarde și așteptări realiste.
crearea unui echilibru între reușite şi sentimentul plăcerii, între responsabilități și activități ludice.
reconectarea emoțională cu persoanele semnificative.
acceptarea principiului nonexcluziunii între imperfecțiune și valoare.
cultivarea compasiunii față de Sine.
flexibilizarea atitudinii față de reguli și norme.
calcularea costurilor și câștigurilor standardelor perfecționiste (îmbunătățirea unei situații duce la înrăutățirea altora).
🍩Vă invit să vorbim despre lucrurile care se întâmplă în școală şi pe care le ducem singuri şi neputincioși. Mediul școlar ar trebui să fie un spațiu de siguranță, dar, uneori, pot apărea comportamente și situații care par normale, dar sunt de fapt toxice – fie că vorbim despre relația profesor-elev, colegii de clasă sau presiunea continuă de a atinge anumite standarde. Dacă ai fost vreodată într-o situație în care ai simțit că ceva nu este în regulă, că ești nedreptățit sau stresat din cauza sistemului școlar, aș vrea să aud povestea ta. Te invit să împărtășești, în mod anonim dacă dorești, experiențele tale despre ceea ce înseamnă „Școala Toxică” pentru tine – fie că ești profesor, elev sau părinte. Promit să păstrez confidențialitatea și să aducem în discuție aceste lucruri împreună, pentru a crește conștientizarea, nu neapărat a genera soluții. Trimite-mi povestea ta aici: cabinet.neagucarmen@gmail.com.