Pe cont propriu > Vitalitatea afectului
Angajații suferă în tăcere, iar angajatorii nu plătesc niciodată prețul real al suprasolicitării. Mai mult, nici nu-și dau seama care sunt costurile reale ale ignoranței.
Burnoutul este real, tot mai mulți am suferit din pricina lui sau cunoaștem măcar o persoană care a făcut-o. Cu toate astea, în România, el nu este reglementat oficial. Nu e trecut în legislație, nu e recunoscut ca boală profesională, iar angajatorii nu sunt obligați să prevină sau să intervină. Pe scurt: angajații suferă în tăcere, iar angajatorii nu plătesc niciodată prețul real al suprasolicitării. Mai mult, nici nu-și dau seama care sunt costurile reale ale ignoranței.
În primăvara acestui an, o propunere de lege a încercat să schimbe asta și și-a propus să recunoască burnoutul drept risc profesional și să stabilească măsuri concrete pentru prevenirea și gestionarea lui la locul de muncă.
Propunerea a fost însă retrasă înainte de a fi votată în Senat, după ce reprezentanți ai mediului de afaceri și parlamentari ai coaliției majoritare și-au exprimat rezervele. De ce? Pentru că, în această formă, legea introducea o serie de obligații pentru angajatori, dar și drepturi esențiale pentru angajați.
Ce aducea nou propunerea legii burnoutului?
Obligații clare pentru angajatori, drepturi reale pentru angajați
Proiectul de lege retras în 2024 propunea pentru prima dată în România recunoașterea epuizării profesionale ca risc real, cu implicații directe asupra modului în care angajatorii trebuie să-și protejeze angajații. Dintre prevederile esențiale, merită menționate următoarele:
1. Recunoașterea burnoutului ca risc profesional
Burnoutul urma să fie introdus în Legea securității și sănătății în muncă, la articolul 5, ca un risc psihosocial distinct, ce trebuie prevenit la fel ca orice alt risc fizic. Legea includea o definiție clară: „stare de epuizare fizică și psihică, cauzată de stresul cronic generat de condițiile de muncă, care se manifestă prin distanțare mentală față de activitatea profesională și scăderea eficienței în îndeplinirea sarcinilor.”
2. Evaluarea riscurilor psihosociale în fiecare organizație
Toți angajatorii ar fi fost obligați să includă evaluarea riscurilor psihosociale – inclusiv burnoutul – în analiza riscurilor de muncă. Rezultatele acestor evaluări trebuiau să stea la baza planurilor reale de prevenire și protecție.
3. Obligații clare pentru angajatori
Printre responsabilitățile propuse pentru angajatori se numărau:
introducerea în Regulamentele Interne a politicilor anti-burnout;
sesiuni anuale de informare privind recunoașterea și prevenirea burnoutului;
asigurarea accesului angajaților la consiliere psihologică, pe costul angajatorului sau al sistemului de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;
instruirea periodică a liderilor și managerilor pentru identificarea și gestionarea riscurilor de burnout;
adaptarea programului de lucru pentru angajații afectați, prin reducerea normei cu 1/4 sau transfer temporar pe un post mai puțin stresant, cu indemnizație compensatorie, la recomandarea medicului.
4. Rol activ pentru medicina muncii
Medicul de medicina muncii ar fi devenit un actor-cheie în prevenție: evalua riscurile de burnout, iar angajatorii erau obligați să țină cont de aceste evaluări. De asemenea, medicul participa la diagnosticare și la măsurile de reintegrare a angajatului afectat.
5. Procedură de diagnostic și confirmare
Orice medic sau psiholog putea identifica un caz suspect de burnout. Acesta era trimis pentru diagnostic prezumtiv la o unitate de medicină a muncii, iar confirmarea finală se făcea de către Direcția de Sănătate Publică (DSP), în maximum 30 de zile. Procedura urma aceeași logică precum în cazul bolilor profesionale clasice.
6. Concediu medical plătit integral
Angajații diagnosticați cu burnout ar fi beneficiat de concediu medical plătit, în condiții similare accidentelor de muncă. Primele 3 zile erau acoperite de angajator, iar restul indemnizației era susținută din fondul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale. Durata concediului era stabilită în funcție de gravitatea cazului, pe baza recomandărilor medicale.
7. Integrarea burnoutului în sistemul de asigurări
Proiectul includea burnoutul în categoria riscurilor acoperite de sistemul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale. Astfel, angajații cu diagnostic confirmat ar fi avut acces la indemnizații pentru incapacitate temporară, tratamente și consiliere specializată.
8. Campanii publice de educare și prevenție
Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății erau obligate să desfășoare campanii naționale reale, nu doar formale, pentru informarea populației despre riscurile asociate burnoutului, importanța echilibrului psiho-emoțional la locul de muncă și măsurile de prevenție.
9. Dreptul la deconectare și politici de echilibru muncă–viață personală
Propunerea aducea în discuție nevoia de politici clare privind echilibrul muncă-viață personală și respectarea timpului liber, inclusiv pentru angajații care lucrează remote sau în afara programului standard. Deși nu reglementa direct dreptul la deconectare, deschidea cadrul pentru adoptarea acestor politici.
Ce se întâmplă acum?
Legea a fost retrasă, dar urmează să fie reluată în toamnă, într-o formă modificată. Citește propunerea integrală a legii AICI.
Ce nu se vede: Știința despre rănile școlii
🔍 Ce aduce studiul
Studiul MindUP Middle School, axat pe reziliență și competențe socio‑emoționale prin mindfulness în gimnaziu, a fost realizat în British Columbia, Canada. Elevi din clasele a VI‑a–a VIII‑a au participat la un program MindUP adaptat, implementat în timpul pandemiei COVID‑19 timp de 11 săptămâni. Profesorii au beneficiat de formare online (două sesiuni de 90 de minute) și au predat între 9–13 lecții MindUP în clasă, deși programul standard prevede 15.
📈 Rezultate
Profesorii au considerat că programul este fezabil chiar și în condiții dificile și au simțit îmbunătățiri personale și profesionale — toți ar recomanda programul colegilor. Elevii au fost percepuți de colegi ca fiind mai empatici, cooperanți și de încredere (creșteri între 14 și 17 percentile) și au raportat că au învățat și aplicat elementele MindUP acasă.
Într-o perioadă de incertitudine și adaptări rapide (pandemie, restricții, format hibrid), MindUP a demonstrat că intervențiile universale, scurte și flexibile pot fi integrate cu succes în gimnaziu — oferind elevilor abilități de reglementare emoțională, cooperare și sprijin reciproc, și oferind profesorilor un cadru valoros pentru devenire emoțională proprie și profesională.
De prea mulți ani, sănătatea mintală în școli e tratată ca o materie opțională ori ca un trend care va trece. Ca și cum anxietatea elevilor, burnout-ul profesorilor sau traumele organizaționale din sistem ar putea fi ignorate la nesfârșit. De aceea am creat o petiție pe platforma Declic. La momentul în care scriu acest text, a adunat peste 480 de semnături. E foarte important pentru mine dacă ai putea să acorzi câteva minute acestei inițiative.
Reuniune de supraviețuire la 20 de ani
🎂În curând voi aniversa 20 de ani de când sunt profesor și am conștientizat că de la vârsta de 7 ani eu trăiesc în ritmul anului școlar. Mi-aș dori să mă conectez cu toți colegii mei care predau în sistemul public de 20 de ani și să-i descos. Cum e să ajungi aici, ce planuri ai, ce gânduri, ce ai câștigat și ce ai pierdut în toți anii ăștia? Ce mai vrei, ce nu mai vrei, ce visezi să mai faci? Cum e să fii TU la 20 de ani de când ai început să predai? Mai am un gând, recunosc, inspirat de Claudia Maria Udrescu, să creăm un canal de comunicare special cu noi, cei care am început să predăm acum 20 de ani, și să (ne) scriem chestii faine despre noi (varianta Cântarea României pentru profesori:)
Școli sensibile la traume
În cartea Building Trauma-Sensitive Schools. Your Guide to Creating Safe, Supporting Learning Environments for All Students, Jen Alexander susține că elevii traumatizați se află în fiecare clasă, în fiecare școală, în fiecare zi.
Vitalitatea Afectului
Când punem în cuvinte înțelegerea empatică pe care o avem față de o altă persoană, este important ca propriile noastre expresii să se potrivească cu ritmul și intensitatea mesajului pe care cealaltă persoană ni l-a comunicat inițial. Acest lucru se numește potrivirea cu vitalitatea afectului celeilalte persoane. În cele din urmă, acest lucru îi ajută pe ceilalți nu doar să creadă că sunt înțeleși, ci să simtă cu adevărat că sunt înțeleși în cadrul dialogului. În plus, le oferă copiilor experiența de a fi văzuți și apreciați. Dacă ați împărtășit vreodată o emoție intensă cu cineva într-un mod animat, care se potrivea cu sentimentele voastre puternice, doar pentru ca acea persoană să vă răspundă cu o voce monotonă, probabil știți cât de neînțeles și neauzit vă poate face să vă simțiți. Vrem să evităm să le oferim tinerilor această experiență, așa că încercați să vă potriviți intensitatea a ceea ce comunică un copil sau un adolescent în propriile voastre expresii, astfel încât ei să simtă că înțelegeți ceea ce spun. Dacă un copil sau un adolescent este foarte animat și supărat, de exemplu, răspunsul nostru ar trebui să fie plin de energie și animație, cel puțin într-o oarecare măsură. Acest lucru nu înseamnă că și noi trebuie să ne simțim supărați, dar expresia noastră nu ar trebui să fie neapărat calmă și monotonă. Un răspuns prea plat poate face ca cealaltă persoană să simtă că nu înțelegem ceea ce exprimă. În mod special, dacă un elev se află într-o stare de excitare extremă sau aproape de aceasta, este mai bine să fim deosebit de calmi și să vorbim pe un ton blând, dar ferm, pentru a ajuta copilul sau adolescentul să evite nivelurile copleșitoare de excitare, precum și acțiunile nesigure. În restul timpului, însă, este important să ne adaptăm la vitalitatea afectivă a celuilalt.
Pentru a face acest lucru, gândiți-vă cum ați răspunde unui copil mic: știm că nu are rost să încercăm să raționalizăm calm cu copiii de 2 sau 3 ani. Nu funcționează. În schimb, îngrijitorii sănătoși tind să repete de mai multe ori fraze scurte și animate care arată că sunt în rezonanță cu sentimentele copiilor mici. Când un copil de 2 ani țipă pentru că alt copil i-a luat jucăria, mama ar putea spune: „Supărat, supărat, supărat. Ești atât de supărat că ți-a luat jucăria. O vrei înapoi. O vrei înapoi chiar acum”. Acest lucru ajută copilul să se simtă înțeles.
Copiii mai mari au nevoie și ei de acest lucru, mai ales când, din punct de vedere emoțional, pot fi mai mici decât vârsta lor biologică din cauza efectelor unui traumatism timpuriu. Așadar, când un elev țipă după ce i s-a spus „NU”, un îngrijitor ar putea spune: „Supărat, supărat, supărat. Ești atât de supărat că nu-ți dau ce vrei”. Fii animat, exagerează-ți expresiile faciale și potrivește-te cu vitalitatea expresiei emoționale a copilului sau adolescentului. Este posibil ca acest lucru să-l ajute pe elev să se simtă înțeles și apreciat. Elevul va simți că ești alături de el atât cu mintea, cât și cu inima, ceea ce va regla situația și va întări și legătura dintre voi.
Fiți atenți și intenționați în utilizarea cuvântului „furios” sau „supărat” atunci când empatizați cu elevii. Este adevărat că toți, inclusiv elevii traumatizați, ne simțim furioși sau supărați uneori. Este cu siguranță un sentiment pe care vrem să îl acceptăm, chiar dacă nu ne place o acțiune care poate însoți acest sentiment (de exemplu, rănirea sinelui, a altora sau a proprietății). Furia este însă o emoție secundară, ceea ce înseamnă că există întotdeauna o altă emoție, mai vulnerabilă, asociată cu ea. Identificarea acestor emoții secundare este adesea mai dificilă pentru elevi, deoarece aceștia se simt mai confortabil să simtă și să gestioneze sentimentele puternice de furie decât să simtă sau să exprime sentimentele vulnerabile care se ascund în spatele lor. Furia maschează adesea rușinea, durerea, gelozia, frica sau tristețea. Observând și vorbind doar despre furie, riscăm să perpetuăm o evitare nesănătoasă a acelor sentimente vulnerabile prin emoția atotputernică a furiei. Utilizarea cuvântului „suferință” poate fi utilă, deoarece recunoaște că tinerii simt probabil mai multe emoții confuze în același timp; nu este niciodată doar furie.
Diverse postere și cărți care ajută tinerii să identifice emoțiile sunt instrumente importante pentru școlile sensibile la traume. De exemplu, cartea Double-Dip Feelings, scrisă de Barbara Cain (2001), poate ajuta copiii să învețe despre sentimentele mixte în special. De asemenea, Creative Therapy Associates (2000) a produs un poster minunat intitulat Managing Your Anger: What’s Behind It? (Cum să-ți gestionezi furia: Ce se ascunde în spatele ei?), care arată toate sentimentele care pot însoți furia. Acesta poate fi o resursă utilă pentru consilierii școlari și alți educatori care lucrează cu elevi traumatizați.
Indiferent de emoțiile specifice, potrivirea verbală și nonverbală a elevului în ritm și intensitate va ajuta adesea tinerii să-și regleze emoțiile dificile, deoarece tindem să înțelegem împreună sentimentele. În cele din urmă, acest lucru îi ajută pe tineri să-și integreze experiențele trecute și prezente ca parte a unei povești de viață în continuă schimbare.
Nu numai că îi vom ajuta pe copii și adolescenți să-și transforme înțelegerea prezentului în acest fel, dar îi putem ajuta și să-și înțeleagă trecutul și viitorul în moduri noi. Aceasta este adevărata vindecare și transformare, și este exact ceea ce au nevoie cel mai mult tinerii traumatizați.
Părți Rănite
🔮Astăzi eu sunt într-o stare inspirată și vin la întâlnirea din mini-podcastul Timp Drămuit cu o meditație inspirată din IFS (Sistemele Familiale Interne). Această meditație este o invitație să explorăm, cu blândețe și curiozitate, Părți din noi care au fost rănite, cele care poate au reacționat intens în anumite situații recente sau cele care au adus critici interioare ori sentimente de vulnerabilitate. Este un proces prin care putem crea o hartă a emoțiilor și Părților noastre interioare, folosind imagini, culori sau cuvinte, pentru a le înțelege mai bine și a construi o conexiune profundă cu ele. Pe măsură ce veți naviga prin această meditație, fiți deschiși la ceea ce apare, întâmpinând fiecare Parte cu compasiune și dorința de a-i oferi acel sprijin pe care poate nu l-a primit cândva. Audiție în tihnă și #timpdrămuit🌿😌
Cum să Depășim Blocajele Interioare: IFS (Sistemele Familiale Interne) și Alinierea Vieții
🫖Continui să explorez Sistemele Familiale Interne (IFS), o abordare inovatoare în psihoterapie care ne invită să recunoaștem și să interacționăm cu diversele sub/personalități sau Părți din universul psihicului interior. Aflu pașii esențiali pentru a mă înțelege mai bine, a îmi cartografia valorile și a găsi echilibrul interior.#sistemefamilialeinterne
Școala în terapie
❤️Vă invit să reluați informația țesută în cele zece discuții cu profesori, psihoterapeuți și consilieri psihopedagogi pe tema traumei din școli și din educație. Am depănat povești despre trauma prezentă în cancelarie, despre schimbare, despre școala ca refugiu de siguranță, despre omnipotența profesorului, despre traumatizarea care împiedică dezvoltarea, despre copii sensibili la etichete, despre reguli care sunt făcute de cei care nu joacă, despre impostorii din educație, despre tsunami-ul de emoții al unui profesor debutant și despre cuvinte care disciplinează fără să rănească. #traumadineducație #traumadinşcoli
Într-o zi îți vei spune povestea despre cum ai reușit să treci prin ce ai trecut în școală și ea va deveni ghidul de supraviețuire al unui alt om.
🍵Așa zice Brene Brown, iar eu îmi propun să aduc în Pe cont propriu oameni, profesori și elevi, cu poveștile lor de reziliență. Caut profesori care au trecut printr-un proces de analiză personală. Caut elevi care au depășit sau care au trecut măcar parțial de experiența traumatică. Elevi cu care s-a lucrat și care au înțeles cum să meargă mai departe. Ajută-mă să ajung la ei.
🗽Eu mi-am scris povestea și am numit-o Tezaur de greșeli. Ghid de supraviețuire pentru profesori. #tezaurdegreșeli #sănătatemintală #profesori
Fragmente de Tezaur
Câteva zile am fost mută, dar în interior era o zarvă de nedescris: voci care susțineau că la cât am făcut pentru această școală și la câte examene am trecut ca să ajung aici, nu meritam asta. Alte voci care îi acuzau pe rând pe toți cei implicați, fiecare suspect de premeditarea sau obținerea a ceva ce eu am pierdut.
Și vocea cea mai tunătoare era cea care mă mânca de vie prin interior: cea care urma să aibă catedra întreagă prin reducerea catedrei mele era chiar prietena mea pe care EU o invitasem să vină la MINE în școală. Deci EU îmi provocasem toate astea. EU eram de vină.
După câteva zile, am început să acționez: să vorbesc înciudată despre nedreptatea care mi se întâmpla, să întrerup comunicarea cu prietena mea, să mă alătur „bisericuțelor” care mă avertizaseră ce fel de oameni sunt cei din conducere, să mă lamentez dragilor din familie și elevilor din clasă, să blestem, să mă rog, să cer socoteală tuturor sfinților, să aprind lumânări la miezul nopții să mi se arate calea.
Pentru că eu nu vedeam nicio cale, eu eram una cu ceea ce făceam: Carmen nu exista fără jobul acesta. Și se încrâncena nici să nu existe. Refuza să se nască.
🍩Vă invit să vorbim despre lucrurile care se întâmplă în școală şi pe care le ducem singuri şi neputincioși. Mediul școlar ar trebui să fie un spațiu de creștere, dar, uneori, pot apărea comportamente și situații care par normale, dar sunt de fapt toxice – fie că vorbim despre relația profesor-elev, colegii de clasă sau presiunea continuă de a atinge anumite standarde. Dacă ai fost vreodată într-o situație în care ai simțit că ceva nu este în regulă, că ești nedreptățit sau stresat din cauza sistemului școlar, aș vrea să aud povestea ta. Te invit să împărtășești, în mod anonim dacă dorești, experiențele tale despre ceea ce înseamnă „Școala Toxică” pentru tine – fie că ești profesor, elev sau părinte. Promit să păstrez confidențialitatea și să aducem în discuție aceste lucruri împreună, pentru a crește conștientizarea, nu neapărat a genera soluții. Trimite-mi povestea ta aici: cabinet.neagucarmen@gmail.com.